Povesti, poezii

Povești și poezii

Darul Florii

        Această poveste, purtată prin timp de șoapta vântului, cântată de păsări ciripitoare și rostită blajin de înțelepți, a ajuns acum și la tine, copile drag. Iar tu vei fi povestea și astfel ea va călători mai departe prin tine...

       - Cum să fiu o poveste?, întrebă copilul, curios.

       - Tu vei purta în inimă Darul ei, iar vorbele și faptele tale îl vor oglindi...

       - Spune-mi povestea!

~ * ~ *~ * ~ ~ * ~ *~ * ~~ * ~ *~ * ~~ * ~

Era odată o Poiană Fermecată. În mijlocul ei se găsea o floare. Soarele ce răsărea trimitea razele dimineții peste lume și, astfel, floarea începu să se deschidă, bucuroasă de căldură. Pe măsură ce se trezea, își arăta frumoasele culori și își răspândea minunatul parfum. Mai mult, când se deschise în întregime, părea făcută din lumină, era strălucitoare! Mai apoi, un fluture multicolor se așeză pe ea. Se potriveau de minune, floarea și fluturele! Câteva albine veniră și ele în zbor, atrase de nectarul aromat.

Atunci, în poiană, sosiră câțiva călăreți. Aflați la vânătoare, Regele și oștenii săi doreau să facă acolo un popas. Zăriră floarea strălucitoare și, descălecând, se-apropiară, fermecați, de ea. Privind-o, Regele spuse:

- Hmm,  parcă mi-a trecut toată oboseala de când am dat cu ochii de floarea aceasta!

- Într-adevăr, spuse un oștean, și eu mă simt mai bine, mă simt chiar bucuros! Și începu apoi să râdă, așa, din senin.

Cu toții se înveseliră.

- E ceva cu ea, spuse Regele, o fi vrăjită, căci eu așa minunăție n-am mai văzut!

       - S-o luăm cu noi la palat, Măria-Ta! Și când ne-o fi mai greu, va fi de ajuns s-o privim, să-i simțim parfumul, și ne-om însenina!

       Regele, încântat, se apropie de floare, cu gând să o culeagă. Dar mâna întinsă i se izbi ca de un zid nevăzut. Și, oricât au încercat apoi, niciunul nu putu culege floarea.

       Lăsându-se păgubași, se așezară pe iarbă lângă ea, în tăcere. Și-atunci o voce de niciunde se auzi cântând melodios:

       “Puterea Cea Mai Mare și Marea Bogăție,

       De afli Darul Florii, pe drept se cuvin ție!...”

       Regele, care de fel era dornic de putere și averi, care cotropise multe țări pentru a-și mări bogățiile și care mai tot timpul era plecat în războaie cuceritoare... când auzi de mare putere și mare bogăție, se trezi parcă din somn!

       - Auziți! Floarea aceasta e fermecată! Cine află Darul ei, devine puternic și bogat! Să megem, să adunăm Sfatul Înțelepților! Să aflăm care este acest Dar...

       Însă, la palat, mare dezamăgire, căci niciun înțelept nu auzise de acea floare și nici de vreun dar. Nimeni nu știa nimic.

       Regele era foarte nemulțumit. De când se întorsese din Poiana Fermecată, se gândise mereu la floarea strălucitoare. Din zi în zi devenea tot mai abătut; nici muzica, nici feluritele și delicioasele mâncăruri nu-l mai bucurau ca înainte. Își dorea puterea și bogăția! Dar ceva se schimbase în inima sa și nu înțelegea ce anume. Stătea ore întregi la fereastră, privind în zare. Într-o zi, plecă să caute poiana unde găsise floarea, dar parcă o înghițise pământul, nu era nicăieri!

       Odată, privind grădina palatului, observă cât de multe flori erau în ea. Era prima dată când le vedea cu adevărat, deși grădina fusese mereu acolo. Privindu-le, se simți mai bine și un strop de bucurie îi încălzi inima. Coborî și se plimbă printre ele. Văzu fluturii, văzu gândăceii, albinele cele harnice și alte mici vietăți ce-și duc traiul printre flori.  Soarele încălzea blând.

Deodată, în apopierea sa,  cineva îi vorbi:

       - Ce zi frumoasă, Mărite Rege!

Uimit, privi in jur. Un bătrân, sprijinit înt-un toiag, îl privea liniștit.

       - Cine ești omule? Și cum de ai ajuns aici?

       - Eh, Măria-Ta... am venit căci îți știu zbuciumul. Ai întâlnit Floarea de Lumină, și nu vei avea pace până când nu-i vei afla Taina!

       - Ce spui tu, bătrâne?

       - Taina Darului Florii se află aici, în grădinta ta, Rege! Înțelege... și, singur, caută!...

       Și, ca un vis, și-ntr-o clipire, moșneagul se făcu nevăzut.

       Acum, Regele rămase din cale-afară de uimit.

       - Aici, în grădină?! Cum oare? O fi vreo comoară, vreun înscris ascuns undeva. Ar trebui să caut, să caut taina, singur...

Și porni să sape în gădină. Nu se opri până ce fiecare colțișor al grădinii nu fusese răscolit. Toate florile acelea frumoase erau acum la pământ, ofilite, triste. Iar taina, nicăieri. Slugile, oștenii, toți de la Curte se întrebau ce se întâmplă cu regele lor... Căci nu dorea nici să mănânce, nici să bea. Mai mult, stricase toată grădina, căutând un răspuns la o ghicitoare!

Într-un sfârșit, obosit, învins, Regele se așeză pe iarbă. Adormi. În vis, apăru iar moșneagul și-i vorbi astfel:

       “Ce-ai făcut tu, Rege?

Unde nu trebuia, ai căutat!

Și degeaba ai săpat!

Privit-ai fără știre,

dar Calea-i prin Simțire...

Privit-ai spre pământ,

dar Calea e prin Gând...

Acum... îndreaptă-ți greșeala, mai spuse el, să faci grădina cum era, tu singur! Ba mai frumoasă! Iar de faci altfel, niciodată tu Darul Florii nu vei avea!”

       Și somnul regelui se duse ca suflat de vânt!

Trezit și-ngândurat, el își adună puterile irosite în van și se gândi cum să refacă grădina. Nu știa nimic despre flori, plante, copaci, nu știa cum să le planteze, cum să le îngrijească. Știința lui era despre războaie, cuceriri, despre păzit averea și despre câștigat puterea…

“Dar, se mângâia el, deși va fi greu, la sfârșit voi avea cele mai mari daruri, voi fi cel mai puternic și mai bogat Rege!”

Așa că începu anevoioasa muncă. La început, adună toate florile și toate plantele rupte, curăță pământul, îl îndreptă... Apoi, veni ce era mai greu. Învăță de la grădinarul palatului despre plante, despre soare, apă și pământ... Despre feluri de flori și cum se îngrijesc fiecare și multe altele folositoare!

Trecură multe zile, se adunară săptămâni, apoi câteva luni... Veni primăvara. Regele începu plantarea semințelor și muncea mult în grădina cea mare. Mergea la culcare obosit și se trezea cu florile în gând.

Într-o zi, odihnindu-se pe-o buturugă, zări o frunzuliță mică răsărită din pământ. O primă plăntuță se născuse! Regele simți o mare bucurie! Niciodată nu mai trăise o asemenea emoție! Își aduse aminte de cuvintele bătrânului, din vis: “Calea e prin simțire...”  

       Tocmai atunci, un slujitor apăru la marginea grădinii.

- Măria-Ta! Ești așteptat în Sala de Tron, oștenii vor să vii la sfat. În curând, precum ai poruncit, vor merge la război! O țară bogată vei cuceri din nou!

       Dar Regele încă mai privea mica frunzuliță. Într-un târziu răspunse:

       - Vor merge la luptă fără mine, nu pot lăsa grădina acum! Mai marii oștirii știu ce e de făcut. Să hotărască ei!

       Uimit, slujitorul se întoarse.

În acea zi, curtenii se gândiră că ar fi bine să aleagă un alt rege, care să se ocupe de treburile regatului, nu de grădina palatului...

       Încet, încet, aceasta revenea la viață. Curând era plină de flori multicolore și frumos mirositoare. Regele era foarte mulțumit și prinsese drag de toate; le îngrijise de când erau doar mici semințe.

Acum, aștepta să apară din nou moșneagul cu toiag... Dar acesta nu venea, nici în vis, nici în grădină.

       - Hmm, vorbea regele cu sine însuși, am muncit atât de mult să refac ce am stricat! Am făcut ce mi-a spus bătrânul! Acum, cred că merit să aflu taina Darului Florii! Și, astfel, să primesc puterea și bogăția!

       Dar, nu mult după aceea, curtenii îl anunțară că au ales alt rege...

       Mâhnit de trădarea oamenilor săi, el se retrase în odaie pentru a cugeta. Unde să meargă? N-avea pe nimeni. Privi pe fereastră. Grădina strălucea multicolor în razele Soarelui și un strop de bucurie îi picură în suflet.

       Peste câteva zile, dezamăgit de curteni și întristat că nu aflase taina Darului Florii, lipsit de bogăția și puterea râvnite, fostul rege, pe numele său Darin, plecă de la palat.

Undeva, la marginea unui sat, Darin își ridică o căsuță. De mult  își luase gândul de a deveni măreț și puternic, căci nu mai era rege... Și singura îndeletnicire pe care el o cunoștea bine acum, pe lângă arta războiului, era grădinăritul. Astfel, se pricepu să creeze o mare și minunată grădină de flori!

Deveni grădinar. Și nu orice fel de grădinar, ci unul foarte iubit de oamenii din sat. Flori ca ale lui Darin nu avea nimeni! Atât de multe feluri de flori și atât de bine îngijite! Oamenii veneau la el să învețe această artă și să primească flori în dar.

El văzu că florile dăruite aduceau bucurie. Mulți oameni necăjiți plecau  de la el înveseliți de un buchet colorat și parfumat. În schimb, sătenii îi aduceau merinde și altele trebuincioase traiului. Darin-Grădinarul dăruia cu drag din grădina sa...

       Odată, privind una dintre cele mai frumoase flori, înțelese că ea, pentru a oferi bucurie, inspirație sau încântare, nu trebuie să dea ceva anume, nici vreo petală, nici vreo frunză. Ea doar este Floare...

Acest gând îl lumină! “Calea este prin Gând...” , își aminti Darin cuvintele moșneagului.

       Din acea zi, Darin își dori să fie ca o floare. 

Iar oamenii din sat veneau la el cu tot mai mult drag, căci el le asculta necazurile și le dădea sfaturile potrivite. Înainte, oferise din grădina sa de flori, dar acum oferea din Grădina Sufletului său.  

Și, iată că într-o bună dimineață apăru din nou bătrânul și îi vorbi:

       - Rege ai fost și, iată,

Rege-ai redevenit!

Darin, tu Darul Florii-ai deslușit!

Puterea Cea Mai Mare și Marea Bogăție,

pe drept se cuvin Ție!

Ai ridicat spre Înălțime,

privirea ce scruta în jos!

De-acum tu, celorlalți,

Să fii de bun folos!

Lumină fii, Iubire...

Unește-n Darul Florii,

al tău Gând și Simțire...

Acestea, nevăzute, sunt Adevăratele Comori: Iubirea în Inimă, Lumina și Pacea în Minte! Primește toiagul meu în dar! El îți va aminti mereu să te sprijini doar pe Înțelepciunea ta și pe ceea ce îți spune Inima.

       Apoi, după cum îi era obiceiul, moșul se făcu nevăzut.

Cu timpul, oamenii îl numiră pe grădinar Înțeleptul Darin.

El însuși era Floarea pe care o dăruia celorlalți. Aceasta înțelese el.

~ * ~ *~ * ~ ~ * ~ *~ * ~~ * ~ *~ * ~~ * ~ *~ * ~

Copilul adormi liniștit.

În inima sa, povestea se cuibărise și ea, somnoroasă. Avea să se trezească peste ani, să-i­ lumineze Calea...

Ciuperca, bradul şi floarea

 

Într-o dimineaţă devreme, după o ploioasă noapte de vară, o ciupercuţă cu pălărie roşie îşi înălţă, curioasă, căpşorul dintre ierburi. Răsărise în pădure, lângă un brad înalt şi mândru. Privind împrejur, văzu cum razele jucăuşe ale soarelui se strecurau printre copaci. În lumina lor, mii de picături de apă scânteiau multicolor de peste tot! “Ce frumos!”, îşi spuse ea.

După un timp, ciupercuţa crescuse şi putea vedea mai bine florile şi alte plante ale pădurii. Dar florile... Fermecătoare!

- Ce rochiţe colorate au! Strălucesc în lumina soarelui!, se minună ea. Apoi, le simţi şi încântătoarele parfumuri.

Mai mult, florile părea că se înţeleg de minune cu fluturii coloraţi şi cu albinele bâzâitoare, care tot dansau împrejurul lor. Din când în când, se aşezau delicat pe câte o floare culegând nectarul delicios sau praful diafan de polen aromat.

Nu prea departe, se afla bradul. Ciupercuţa îşi înălţă privirea ca să-l poată vedea în întregime. Vârful său se pierdea înspre cerul albastru şi părea că ajunge chiar la nori! Crengile sale mari se întindeau bogate de jur împrejururul trunchiului drept. Bradul avea un miros proaspăt şi pătrunzător.

“Aş vrea”, gândi ciuperca, “să am şi eu rochiţă de petale colorate şi să miros frumos! La mine nu vin fluturii... Sunt cam singură aici, în umbra umedă şi răcoroasă...”

Şi, ridicându-şi puţin căpşorul cu pălăriuţă roşie, privi iar bradul. Printre crengi, zburătăceau tot felul de păsărele ciripitoare şi voioase. O veveriţă sărea zglobie de pe o creangă pe alta, din când în când uitându-se curioasă la pălăriuţa roşie.

- Bradule, zise ciuperca, vârful tău se ridică până la cer! De acolo, din vârf, tu vezi departe împrejur. Cu siguranţă poţi vorbi şi cu soarele! Cred că eşti foarte înţelept!.. Ştii, aş vrea şi eu să am culori ca florile, parfum.. Să mă împrietenesc şi eu cu albinele, cu fluturii. Sau să fiu aşa înaltă ca tine, să pot zări lumea de sus, până departe...!

Bradul o auzi. Îşi foşni crengile încet. Un glas bătrân şi murmurat, adânc şi tărăgănat, se auzi:

- Ooo, mică prietenă ciupercă! Ce spui tu?! Îţi doreşti să fii floare? Îşi doreşti să cunoşti lumea de sus? Hmmm... Eu sunt de mult pe-aici şi am aflat că toate-au rostul lor. Te poţi bucura, să ştii, căci multe minuni sunt pe lângă tine!

- Care minuni, prietene?, întrebă ciuperca, destul de neîncrezătoare.

- Tu eşti atât de aproape de Mama Pământ! Îi simţi aroma şi stai ocrotită la pieptul ei! Tu poţi vedea de-aproape micile furnici. Poţi să le-admiri muşuroaiele-palate! Îţi cântă greierii aproape şi trec pe lângă tine mici gândăcei, tot felul!

Şi, chiar atunci, în vârful pălăriuţei roşii sări un greiere verzui şi începu să-şi cânte trilul.

Ciuperca zâmbi. Îi plăceau greierii! Se auzeau de peste tot, o întreagă simfonie! Cum de nu auzise pân-atunci?!

Bradul vorbi în continuare:

- Micuţă prietenă, mi-eşti dragă! Dar eu nu te pot ajuta mai mult... Poate doar Zâna Pădurii!

- Unde se află?

- Nu ştiu, dar pot s-o chem.

- Da, da!, se bucură ciuperca, aşa de tare că aproape sări afară din pământ.

Bradul tăcu. Foşni doar crengile bogate în ace verzi, din nou. Ca un cântec din veşnicii, murmurul său purtat de vânt înfioră întreaga pădure. Apoi, linişte...

Toate făpturile cunoşteau această chemare. Fluturii se aşezară cuminţi pe flori, greieri se liniştiră, păsărelele se opriră din ciripit... Veveriţa încremeni pe o creangă. Toţi aşteptau sosirea Zânei Pădurii.

Întâi se lumină puțin pădurea. O ceaţă strălucitoare apăru printre copaci. Lin, ceaţa începu să se adune. Din ea, o făptură diafană apăru treptat. Alb-luminoasă, împodobită ici colo cu flori scânteietoare... Un chip încântător. Şi-un glas cântat şi dulce:

- Am sosit... şi ştiu prea bine

Ciupercuţo, despre tine!

Aşteptam: oare dorinţa

Îţi va spune neputinţa?...

Da... Aşa era să fie,

Din ciupercile o mie,

Tu anume să-ţi doreşti

Cerul să îl cucereşti!

- Zână, ce frumoasă eşti!, îngăimă ciupercuţa, uimită.

- O, şi tu eşti preafrumoasă!

De-ai putea să vezi! Dar lasă...

Ca să înţelegi mai bine

Că-i un rost şi pentru tine,

Tu doar lasă-te purtată

De cântarea-mi fermecată!..

Şi, atunci, o melodie suavă învălui totul, iar ciupercuţa se cufundă în somn adânc. Şi începu să viseze. Se făcea că era într-o mică poieniţă, printre brazi înalţi. Şi, dintr-o dată începu să crească! Şi crescu, crescu, pînă când ajunse sus-sus, mai sus decât cei mai înalţi brazi. Era minunat! Vedea departe împrejur! Munţii! Codrii! Râuri, animale, păsări... Nori pufoşi o gâdilau în trecere, iar soarele se vedea în întregime! Dar, când îi era bucuria mai mare, începu să se clatine. Tot mai tare, tot mai tare, până când se frânse şi se prăbuşi la pământ, rupându-se în bucăţi. Atunci, visul se termină. Ciuperca, speriată, îşi privi cu îngrijorare trupul: era întreg, la fel ca de obicei. Rasuflă uşurată! Deodată, înţelese că era mult prea fragilă pentru a fi atât de înaltă ca brazii. Ei aveau trunchi puternic!

Cântecul zânei se auzi din nou. Ciupercuţa iarăşi se scufundă în vrajă. De data aceasta se afla pe un câmp cu flori. Avea şi ea petale colorate! Şi uite că în jurul său roiau albinele! Era parfumată şi împodobită, în sfârşit! Pe cerul senin, soarele strălucea orbitor. Îi simţea căldura tot mai mult. Nici măcar nu putea privi spre el... Ba chiar era prea fierbinte! Of, cât de înnăbuşitor! Simţea că se topeşte. Încet, încet, se cocoşă tot mai mult sub razele arzătoare, până cînd se uscă de tot. Ciuperca se trezi brus, la fel de speriată. Respiră adânc răcoarea pădurii, simţi mirosul crud şi proaspăt al Pământului-Mamă. Se linişti, era la fel ca de obicei, iar pălăriuţa roşie încă purta greierele pe ea. Înţelese atunci că va primi căldura şi lumina soarelui câte puţin, să se înveţe treptat cu el. Înţelepciunea Soarelui este mare! Florile, pesemne, o ascultă de veacuri, de aceea se deschid şi se bucură de el fără frică...

Zâna îşi oprise melodia fermecată şi aştepta în linişte ca micuţa ciupercă să înţeleagă. Apoi mai spuse:

Soarele-i mare înţelept...

Spre el se-nalţă bradul, drept!

Şi florile, căldura-i vor,

Şi noaptea-ntreagă îi duc dor...

Dar, vezi, e-o creştere în toate!

Tu, ca un prunc eşti, între plante...

Tu aparţii de solul Mamă

Răcoarea ei îţi este hrană,

Şi tot ce ea adună-n sine...

E cale lungă să-nţelegi

Înţelepciunea de la Soare...

Să te renaşti, să te petreci...

E cale lungă pân’ la FLOARE.

Şi Zână Pădurii tăcu. Ciuperca privi spre pământul umed şi se simţi ocrotită şi iubită de Pământ. Simţea că îi aparţine, ca un copil, mamei. Se simţea în siguranţă, şi, deşi mai simţea un dor pentru Soare și își dorea să fie floare, nu mai era tristă.

Încet, încet, pe neobservate, Zâna se transformă în ceaţă luminoasă. Apoi, dispăru. De prin copaci începură să se audă ciripituri. Greierele sări de pe ciupercă şi se alătură celorlalţi muzicanţi, continuându-şi cu toţii concertul. Bradul... se pierduse cu fruntea între nişte nori ce tocmai treceau pe-acolo, să anunţe pădurea că mai vine o ploaie în curând.

De pe una din crengile sale, coborî în salturi vesele, veveriţa. Se apropie iute de ciupercă şi, privind-o fermecată, îi spuse:

- Îmi place pălăria ta roşie! Ce bine că ai răsărit aici! Bradul e prea serios... Dar tu mă înveseleşti! Şi, ţuşti-ţuşti, plecă să-şi caute alune.

Una dintre flori spuse celorlalte surate ale sale:

- Mi-ar plăcea să am petalele aşa de roşii precum e ciuperca de lângă brad!

Iar ciupercuţa cu pălărie roşie era foarte mulţumită. Ce bine că răsărise tocmai acolo, la umbră şi răcoare, unde nu erau flori, să înfrumuseţeze ea totul împrejur! În următoarele zile, mai multe ciuperci roşii apărură pe lângă ea. Şi, bucuroasă, le spunea la fiecare cât de minunate sunt şi ce mult le iubeşte Mama-Pământ.

Iar Soarele o privea printre crengile copacilor dimprejur câte puţin, să n-o sperie. Cu fiecare zi, o învăţa tot mai mult despre căldură şi lumină.

Fluturele

Eram copil, în casa bunicilor.

Stăteam pe o laviţă şi obrajii-mi ardeau. Intrasem în casă obosit de atâta joacă, să mă răcoresc şi să beau apă... Priveam vara pe fereastră: parcă era un tablou atârnat pe perete. Prin geamul larg deschis, se vedeau dealuri însorite, copaci, păsărele, flori - verde, galben, roşu, roz, albastru senin... Toate culorile. Şi, din acest tablou minunat, un fluture la fel de colorat a intrat în casă, dansând prin aer.

- Un fluturaş!, am şoptit eu bucuros.

Eram singur, bunica trebăluia prin ogradă. Am rămas liniştit şi l-am privit. El a zburat o vreme prin încăpere, apoi s-a îndreptat spre cealaltă fereastră, care era, însă, închisă. Bucuros de lumină, fluturaşul s-a lovit de sticlă. Ameţit, părea gata să se prăbuşească, dar s-a ridicat din nou în zbor şi, din nou, a încercat să iasă afară.

- Fluturaşule, i-am spus, dorindu-mi să mă audă şi să ştie că nu e singur, te ajut eu să ieşi!

Bunica îmi spusese că aripile fluturilor nu trebuie atinse, pentru că pe ele se află un praf magic fără de care nu mai pot zbura aşa de bine, poate chiar deloc... M-am apropiat încet de el. Se odihnea pe marginea ferestrei. Mi-am făcut palmele căuş... Apoi, uşor, să nu-l sperii, l-am cuprins. A dat să zboare, dar am închis căuşul. Îl simţeam zbătându-şi aripioarele şi-mi era teamă să nu-şi piardă praful magic. Repede, repede, ajuns la fereastra deschisă, l-am eliberat verii şi soarelui. Parcă era o floare zburătoare! Şi-a reluat dansul, când mai sus, când mai jos, printre ierburi, printre crengi, fericit. Îmi râdea inima de copil!

***

- Spune-mi ceva despre Dumnezeu!, mă rugară doi ochişori dragi, într-o seară, înainte de culcare.

- Dumnezeu?.. Uite: uneori, când eşti necăjit şi nu mai ştii ce să faci, când eşti ca un fluturaş care din greşeală a întrat pe fereastra deschisă şi vrea să se întoarcă la Lumină, atunci Dumnezeu Se face căuş pentru tine. Deşi uneori te poţi simţi închis, singur şi în întuneric, dacă ai încredere şi Îi dai voie, El te va ajuta să redevii liber. Să nu te zbaţi, ca să nu-ţi pierzi praful magic de pe aripi!

Soarele şi norul

Soarele strălucea sus pe cer într-o zi foarte frumoasă de primăvară.. Căldura lui blândă încuraja micii ghiocei să-şi deschidă albele petale.

       Într-un mic sat, oamenii, plantele şi animalele se bucurau de plecarea iernii.

       Dar, pe neaşteptate, un nor întunecat, mare şi umflat ca o gogoaşă, se ivi pe cer. Fiind un nor cam îngâmfat, se hotărî să acopere Soarele şi să necăjească o vreme pe cei de jos cu umbra lui rece. Aşa că se aşeză în fața Soarelui, acoperindu-l cu totul. Se amuză apoi văzând cum ghioceii  se închid şi cum copiii ce se jucau pe uliță, se ascund zgribuliți prin case, lângă sobă. Ba chiar şi motanul cu blănița lucioasă renunță la însorita-i siestă şi porni să-şi caute un locşor cald prin pod, pe lângă horn.

       “Hmmm, se gândea mulțumit norul, sunt puternic, iată! Pot să iau lumina şi căldura Soarelui de-ndată! Ce-ar fi să mai zăbovesc o vreme pe aici?”, se hotărî el, încântat.

       Şi, aşa, a rămas norul cam multe zile deasupra satului... Se tot uitau oamenii după Soare, dar el nu se mai vedea deloc, şi ei se întristau. Copiii se certau cu norul şi îl goneau suflând tare, tare, în sus, doar-doar o zbura de acolo. Iar norul se amuza şi mai şi, nici gând să plece. Şi tot aşa, zile în şir, de nu mai ştia nimeni ce să mai facă.

       Iată că, într-o seară,  un călător trecu prin sat. Părul său şi barba erau albite de ani, dar ochii-i erau vii şi un zâmbet blând îi lumina chipul. El văzu că oamenii sunt supărați şi simți cât de rece şi întunecoasă era primăvara prin părțile acelea... Omul ceru adăpost peste noapte la un sătean, iar acesta îl primi.

Dimineața, însă, mare mirare! Călătorul se trezise devreme, stătea în mijlocul ogrăzii cu brațele larg deschise şi vorbea cu... Soarele!

       - Bună-dimineața, Soare! Îți mulțumesc pentru Lumina şi Căldura  pe care tu ni le oferi în fiecare zi!

       Săteanul care ospețise  pe călător, ieşit şi el cu treburi prin curte, îl privi uimit o vreme, apoi începu să râdă:

       - Dar, ce faci, omule?! Unde vezi tu Soarele? Norul ăsta e aici de mult timp şi nu are să plece! Am vrea noi să ne bucurăm de căldură, dar, în loc, suntem cu toții amărâți. Ce să mai zic... Viața fără Soare e ca şi cum n-ar fi!...

       Dar călătorul îl privi cu chip senin şi spuse:

       - Soarele este şi va fi mereu acolo. Iar norul, va pleca. El doar se amuză de întristarea voastră. Bucurați-vă, mulţumiţi, şi va fi soare din nou!

       Şi, cu aceste cuvinte, omul, luându-şi desaga, ură săteanului zi bună şi îşi urmă drumul mai departe, în pace.

       Țăranul povesti apoi în sat cele auzite. Iar oamenii căzură  pe gânduri.

       “Aşa e, Soarele e mereu acolo!”, îşi spuneau.

- Păi, atunci, bucurie să fie! Copiii să iasă afară la joacă, iar noi la treburile noastre!

Copiii nu mai băgau în seamă frigul. Glasuri vesele răzbăteau din sat în sus, la norul cel răutăcios.

- Nu ne mai pasă de tine, îi spuneau ei. Orice ai face tu şi oricât ai sta acolo, Soarele niciodată nu va dispărea!

Până atunci, norul privise doar în jos, spre sat, dar înțelese şi el că Soarele fusese mereu acolo, în spatele lui, aşteptând răbdător. Îl luminase şi pe el şi-l încălzise, dar el nu băgase de seamă. Se crezuse de neînvins... Acum, însă, parcă nu se mai simţea aşa de puternic, oamenii nu se mai temeau de el. Ba, mai mult, îi era chiar bine, aşa... încălzit de Soare. Şi parcă se mai înmuie puțin. Şi încă puțin. Încât picături limpezi începură să cadă pe pământ. Tot mai multe, până când o adevărată ploaie se porni. Norul uda timizii ghiocei, grădinile, copacii şi câmpurile presărate cu semințe. În curând, deveni tot mai mic, mai subţire, până când dispăru cu totul de pe cer. Acum, într-adevăr, îşi îndeplinise menirea: să ajute şi el venirea primăverii. În locul său, veşnicul Soare se ivi strălucitor şi cald. Ghioceii prinseră curaj.  Pe un pervaz însorit, un pisoi moţăia leneş.

Sămânţa de Floarea Soarelui

       Era odată, într-un sac vechi şi peticit, o Sămânţă de Floarea-Soarelui. Nu era singură, ci împreună cu multe surate de-ale sale. Chiar a doua zi, cu toatele urma să fie semănate pe câmpul arat.

Primăvara tocmai sosise, pământul era primitor, iar Soarele aştepta nerăbdător să vadă ieşind din pământ căpşoarele timide ale plantelor.

       Dar Sămânţa noastră nu dorea să ajungă pe câmp!

       "Nu, se gândea ea, de ce să putrezesc în întunericul acela umed şi rece? Eu vreau Lumină şi Soare, vreau să trăiesc şi să călătoresc, să văd lumea! Trebuie să se întâmple ceva, să scap din sacul acesta!"

       Petrecuse luni întregi în sac, peste iarnă, la fel ca celelalte semințe, în întuneric... Tocmai ea, care era fiica Florii-Soarelui, floarea care este îndrăgostită de Soare, care-i iubeşte lumina şi căldura, şi care îşi întoarce mereu chipul după al lui!..

       A doua zi, sacul fu luat şi pus în car. Boii porniră la drum spre câmp. Uliţa era plină de hârtoape, iar seminţele erau zdruncinate întruna. Până la urmă, sacul s-a răsturnat în car, iar legătura i s-a slăbit. Sămânţa, plină de speranţă, s-a strecurat aşa, cu chiu, cu vai, cum putea ea, spre deschizătură. După alte câteva zdruncinături, iat-o afară din sac împreună cu mai multe surate. Ce minune!

       - Haideţi cu mine în lume! le îmbie ea fericită. Dar ele nu doreau să vină și au răspuns:

       - Mai bine rămâi şi tu! O să vezi că va fi bine de noi..., mai spuseră, părând să ştie un secret.

       Sămânţa își spuse: "Cum poate fi bine să stai în pământul umed?!"

       Dar până să mai gândească ceva, iat-o căzută în praful drumului, printr-o crăpătură dintre scândurile carului.

       - Aahhhh, ce fericire! Am reuşit! Sunt liberă! Mă pot bucura acum de lumina Soarelui! Abia aştept să-mi încep călătoria prin lume!

       Nu după mult timp, iată că trecu pe acolo o căruţă trasă de doi cai, iar Sămânţa se lipi de copita unuia dintre ei. Ajunse astfel, după o vreme, într-un oraş. Nici nu visase la așa noroc!

       În oraş era zarvă mare, zgomot de căruţe, negustori care îşi strigau mărfurile, copii ce se alergau pe străzi. Sămânţa nimerise la o margine de drum, tot în praf. Dar era aşa de curioasă, încât n-o interesa acest lucru... Era un tablou fascinant, foarte diferit de satul de-acum îndepărtat. Era atâta viaţă pe aici, părea că nicicând nu se va plictisi!

       Deodată, o gospodină ieşi dintr-o curte şi vărsă o găleată cu apă murdară în drum, drept peste Sămânţa noastră, purtând-o cât colo într-o băltoacă.

       - Uff, ce neplăcut! exclamă ea. Sper să nu rămân aici prea mult timp!

       O caleaşcă trecu prin băltoacă şi zvârli Sămânţa pe trotuar - ce noroc! - unde îşi petrecu următoarele ore privind la viaţa oamenilor.

Timpul trecu. Începu să se plictisească. Îşi spuse gânditoare: "Aici e cu totul altfel decât în sat. Şi mai toţi oamenii sunt grăbiţi, oare de ce?" Începu să simtă puţină oboseală, după atâtea peripeţii. Privi în sus. "Of, abia se vede cerul, sunt atâtea clădiri, iar Soarele se ascunde după casa aceea înaltă şi mi-e rece!”

       Se lăsa seara. Fiind primăvara devreme, orele amurgului erau încă foarte reci. După un timp, apusul soarelui aduse cu sine străzi pustii şi frig. Oamenii se grăbeau acasă, la odihnă, la familii, la căldură.

       "Doar eu stau aici, zgribulită, murdară şi singură..." se gândi Sămânţa, tristă. După o vreme, îşi aminti de suratele din sac. "Oare ce-or face? Cu siguranţă, sunt deja printre bulgării de ţărână, aşteptând ploile..."

       Şi a tot aşteptat Sămânţa noastră, doar-doar se va ivi o minune. Era tot mai frig, deja parcă amorţise.

       Se gândi în continuare: "Da, dar ţărâna e caldă şi toate suratele mele sunt împreună... Offf... ". Începu să aţipească. Un ultim gând: "Mi-aş dori să fiu şi eu cu ele..." Apoi adormi.

       Şi, în vis, un înger îi apăru, într-o lumină orbitoare. Era Îngerul Plantelor. Hainele-i diafane erau alcătuite din minunate petale pastelate şi frunze de culoarea şi transparenţa smaraldului. Glasul său cald se auzi:

       - Tu eşti o sămânţă foarte curajoasă! De aceea, trebuie să te ajut să-ţi aduci aminte care este Menirea ta.

Îngerul o luă în palmă cu grijă şi îi arătă priveliştea ce magic se deschise-n faţa lor. Erau câmpurile de acasă, doar că, de această dată erau pline de recolte aurii. Undeva, se vedea o mare de Flori-ale-Soarelui, frumoase şi mulţumite în dezmierdarea razelor calde, cu care Soarele le răsfăţa. Una dintre flori era chiar Floarea-Mamă a ei şi a multora dintre semințele din sacul peticit. Sămânţa îşi aminti acele zile. Era aşa de bine! Stătea sus, ca o regină, înconjurată de petalele ocrotitoare, mari şi galbene, ale Florii-Mame! Surorile sale erau şi ele fericite şi deseori se veseleau împreună.

       - Ştii, îi şopti Îngerul Plantelor, şi Floarea-Mamă a fost tot o sămânţă. Dar ea nu s-a temut să fie semănată. Datorită ei, tu exişti, şi datorită ţie o altă Floare-Mamă va exista: tu însăţi! dar altfel! Strălucitoare în Lumina Soarelui! Și alte seminţe minunate se vor naşte. Căci fiece lucru pe acest Pământ are Menirea lui!

       Sămânţa începu să înţeleagă, încet, încet. Simţea că o taină mare a vieţii se deschidea pentru ea. Spuse:

- Dar acum sunt aşa departe de câmpul însorit, cum mai

pot să-mi îndeplinesc rostul?

- Ai încredere!  

       Atât mai auzi Sămânţa. Apoi Îngerul Plantelor dispăru, puţin câte puţin, ca un cântec ce se stinge-n depărtare. Iar ea pluti pe aripile viselor până dimineaţa, când...

Nori negri se adunau pe cer, acoperind Soarele ce-abia apucase să dea bineţe acelor meleaguri. Un vânt tot mai puternic se iscase. Deja vârtejuri de praf se ridicau pe străzi. Dintr-odată, Sămânţa simţi că zboară. Fu luată de o pală de vânt şi purtată pe sus, până departe. Pesemne, vântul îi ştia taina, căci o duse pe aripile sale tocmai pe câmpul unde, cu o zi înainte, trebuia să fie semănată. Ea știa că Îngerul o ajutase. Îi mulțumi șoptit. Căzând pe pământ, nimeri adânc printre bulgării de arătură. Iar din norii aceia negri, stropi bogaţi de ploaie începură să cadă. Oamenii locului erau mulţumiţi că ploaia venea la timp. Sămânţa de Floarea-Soarelui simţi picăturile de apă şi fu purtată şi mai departe în întunericul ţărânii, dar acest lucru nu o mai deranja acum. Se cufundă împăcată într-un somn adânc...

       Când se trezi, se simţi prinsă de pământ! Avea o mică rădăcină! Îşi simţi apoi braţele îndreptate în sus, încă adormite. Începu să le mişte uşurel, făcându-şi loc să iasă la lumină. Ba chiar simţea cum creşte! Hmmm, era din ce în ce mai interesant! Încet, încet se-ndrepta spre Soare. Dorința i se îndeplinea! Când, în sfârşit, reuşi să iasă la suprafaţă, Lumina Soarelui o întâmpină cu veselie, iar Căldura lui o îmbie să crească şi mai mult, să-şi deschidă braţele şi mai mult!

Trecu o vreme...

...De-acum era mare, crescuse, şi nu mai era sămânţă!    Deschisă larg spre Soare, bogată, cu petale galbene strălucind auriu şi cu frunze mari, frumoase, era... Floarea Soarelui!

Menită să se bucure și să dea naștere multor semințe

ce-aveau s-ajungă flori!   

Fetiţa de ceară

        Odată, demult, pe când oamenii iubeau să trăiască la sat, unde viaţa este curată şi domoală, erau un moş şi-o babă ce-şi duceau zilele într-un bordei de la marginea pădurii, tocmai în capătul uliţei satului.

       Şi avea moşul nostru mulţi stupi de albine, căci tare mai iubea vietăţile-acestea mici şi bâzâitoare care adună bogăţia soarelui şi a florilor, picurând-o în stropi de miere dulce, delicioasă. Cât era ziua de lungă, el trebăluia cu dragoste părintească pe la stupi, ba curăţând, ba strângând mierea, ba vorbind cu fiinţele mici şi harnice. Ele niciodată nu-l înţepau, căci îi simţeau inima caldă şi bună.

       Atât avea moşul nostru, albinele... şi pe baba sa, fiindcă soarta nu le dăruise copii. Iar baba, tot de dorul unui prunc, îşi oferea toată dragostea moşneagului şi Mândruţei, vaca pe care mereu o îndestula cu fân şi apă proaspătă, de la izvorul limpede din pădure.

       Într-o zi din acelea când vara parcă ar vrea să topească şi să amestece toate culorile naturii, moşneagul, cu pălăria veche pe capu-i cărunt, aduna miere din stupii plini. Şi, obosit şi năduşit, la un moment dat lăsă afară pe masa de lemn fagurii goliţi de miere şi se duse să se bucure o vreme de răcoarea bordeiului.

       Niciun zgomot nu tulbura liniştea după-amiezii fierbinţi de vară.

       Doar dinspre stupi parcă se auzea mai tare zumzăitul albinelor... Căci, iată, multe-multe, se-aunaseră la sfat pe-un stup şi părea că au lucruri importante de împărtăşit.

       - Ştiţi cât de mult îşi doresc moşul şi baba un copilaş, le spunea Matca, regina albinelor. Iată, dragi surate, cât de arzător este Soarele astăzi sus pe cer! El ne poate ajuta! Apoi, Regina le spuse albinelor despre planul său minunat!

       Astfel, o albinuţă curajoasă, la îndemnul reginei, se avântă iute în zbor spre Măreţul de Foc, şi îl rugă să asculte rugămintea neobositelor lucrătoare din stupuri:

       - Tu, Soare, trimite-ţi razele vrăjite şi topeşte uşurel ceara fagurilor... Iar noi, cu îndemânare, vom crea din ea o minune, pentru moşneag şi baba lui.

       Soarele, stăpân al cerului şi ocrotitor al albinelor, se învoi.

Şi, după puţin timp, în grădină, fagurii de pe masa de lemn începură a se topi. Astfel, ceara moale începu încetişor să se scurgă de pe lemn, jos, pe pământ. Pic-pic-pic... se aduna strop cu strop.

       Dar oare ce făceau albinele? Lucrau! Modelau ceara moale cu picioruşele, cu aripioarele, cu trupuşoarele lor mici. Fiind atât de multe, pe nevăzute se năştea din ceară un chip. Care creştea şi se-nălţa, pe măsură ce picăturile calde cădeau din fagurii topiţi.

       Trecu un timp... Dar nu oricum, ci magic! Ultimul strop de ceară se hotărî să cadă, cald, lăsându-se şi el modelat.

Din toate picăturile de ceară se născuse, ajutată de dragostea şi munca micilor vietăţi, o fetiţă de ceară! Iar din mierea aromată, dulce, rămasă neculeasă din faguri, ea căpătă frumuseţea şi dulceaţa chipului. Plete lungi, aurii, se revărsau pe umerii săi mici, iar o rochiţă diafană, dantelată, îi îmbrăca trupul. Albinele se dovediseră măiestre foarte în a da cerii chip de om!

       - Suratelor, bâzâi Regina, e minunată! Aţi lucrat cu mare meşteşug! Dar... repede, la stupi, zburaţi! Moşneagul se pare că iese din bordei!

       Iute, iute, albinele bâzzzz la stupi, şi niciun glas nu se mai auzea. Câteva, cele mai curioase, rămaseră pe crengile-unui prun, să vadă ce va fi!

       Soarele, zâmbitor pe cer, îşi domoli fierbinţile raze, căci de-acum dorinţa albinelor fusese împlinită...

       Iar moşul nostru rămase locului, uimit:

       - Ia uite!... îngăimă el, văzând fetiţa cea mică. Babo, ia uite! mare minune! îşi strigă el nevasta.

       Femeia, ivită iute în uşa căsuţei, rămase cu gura căscată. Înduioşată, merse şi luă în braţe micuţa păpuşă. Privind-o cu drag, spuse:

       - E frumoasă, dar oare cum a apărut aici? E aşa cum îmi doresc şi eu, moşule, un copilaș!

       Moşneagului i se umeziră ochii la gândul că n-au şi ei copii.

       - Păi, ce să zic băbuţo, du-o-n bordei, că şi mie îmi place de ea.

       Moşnegii erau mai fericiţi acum: seara aveau cui spune poveşti, ziua avea cine să le privească munca.

       Deşi tăcută, fetiţa de ceară le veghea traiul în toate zilele, zâmbind mereu, dulce ca mierea.

       Şi iată mai trecu o vreme. Veni iarna friguroasă, cu ger şi omăt. Într-o seară bătrânii depănau amintiri lângă sobă. Lemnele uscate trosneau. Din când în când mai priveau cu drag la păpuşa lor, spunându-i şi ei câte ceva.

       - Ce bine-ar fi să poţi veni la mine-n poală, copilaş scump, să stăm amândouă lângă sobă, fără teamă că te-ar putea topi căldura ei!

       Şi băbuţa oftă îndelung...

Dar nu-şi termină bine oftatul, că o lumină orbitoare umplu dintr-o dată toată încăperea! În mijlocul odăii se afla cea mai minunată zână! Era strălucitoare ca soarele, iar chipul său era încântător, frumos şi delicat. Bătrânii priveau uimiţi.

Zâna le vorbi aşa:

       - Eu sunt Zâna Florilor, ocrotitoarea albinelor, fluturilor şi toturor micilor gâze. Îmi place să ajut pe cei blânzi şi smeriţi... Iar voi, am văzut, sunteţi exact aşa! Vreau să vă fac un dar...

       Spunând acestea, zâna îşi coborî bagheta fermecată spre fetiţa de ceară, iar o rază luminoasă o învălui ca un miracol. Ochişorii fetei sclipiră, iar buzele fremătară într-o mirare...

       Apoi, aşa cum apăruse, zâna dispăru, ca prin farmec. Bătrânii rămaseră fără cuvinte. Dar un râs cristalin îi trezi din uimire. Fetiţa venea spre ei, cu braţele întinse. Prinsese viaţă, şi culoare, şi tot ce-i trebuie unui copil să fie drăgălaş!

       Nu sunt cuvinte care să poată povesti minunăţia acelei clipe! Câtă fericire!

       De-atunci, în seri de iarnă, stăteau moșul și baba să asculte poveşti pe care fetiţa le ştia, precum şi ei îi povestiseră câte în lună şi în stele pe când era doar o păpuşă. Iar ea, copil al Soarelui şi al Naturii, ştia minuni şi taine ce se petrec colo-n pădure sau, mai la soare prin poieni, istorisiri cu zâne şi cu elfi, cu spiriduşi şi cu pitici...

      

Dar aceasta e deja altă poveste pe care, pentru voi, dragi copii, condeiul fermecat cândva o va aşterne.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

POEZII

~ Alături ~

Doi pescaruşi..., aripi întinse,

s-au intâlnit în zbor înalt

şi s-au privit... Poveşti desprinse

din noaptea mării de bazalt.

Aceeaşi Rază îi îndeamnă

să-şi zboare-abisul din fiinţă,

să iasă din a lumii toamnă

şi-ntunecată neputinţă.

Spre Ziuă şi spre Soare-i poartă

aripile, de-un Dor deschise.

De dincolo de timp se-arată

izvor de lumi în veci nestinse...

Se-ating în zbor, o adiere..

Salutul viu le dă putere.

Sunt doi pe Cale, totuşi singuri,

Ţintind Eternul dintre timpuri.

~ Infinit ~

Tu ma vrei taina, -adanc mister...

Ma vrei si strigat efemer.

...Si floare in gradina ta;

De neatins, pe cer, o stea.

Ma vrei izvorul cristalin

Ce-n raze stropii-si straluceste.

Ai vrea si lacul ce suspin,

Cu linistea-i, iti ostoieste.

Tu ma vrei zorii purpurii

Ce zilei noi vestesc lumina.

Ti-e dor de noaptea-mi...Doar tu stii

Cum soapta ei prin vis te-alina.

......

Sunt lutul moale-n mana ta,

Pe panza-ti sunt culoare vie...

Sunt sunet nenascut... Si-ai vrea

Sa nasti din mine simfonie.

Artist, ma-nchipuiesti tablou

Apoi ma modelezi statuie...

Din Infinitul meu, te rog,

Ia tot ce vrei si te-mplineste, 

Ca un copil pierdut in joc,

In lumea asta de Poveste...

Marina, 14 aug 2015

Cântec de leagăn 1

E sear-acum, copil iubit,

E vremea să te culci...

Închide-ți ochișorii dulci,

Visează liniștit.

Mama e-aici, copile bun,

Vegheaz-asupra ta.

Pe frunte, c-un sărut, acum

Îți dă și dragostea.

Fie ca-n viață tu să fii

Iubit și să iubești.

Vesel să fii și bucurii

Mereu să dăruiești.

Cântec de leagăn 2

Încet, încet, noaptea se lasă.

E tot mai liniște prin casă...

Pisoiul toarce lângă sobă,

Iar tu ai vrea să stăm de vorbă!

Și-ai vrea să știi de ce stă luna

Pe cerul nopții atârnată?

De ce ea este numai una,

Iar stele-s, uite!, o grămadă?

De unde-au florile culoarea?

Ploaia n-o spală niciodată?

De ce-i așa de mare marea?

Și cum de n-o beau peștii toată?

Dar, iată, glasul tău cel dulce

Se-oprește-o clipă; ai căscat?

Te freci la ochi, ți-e somn aș zice.

Haide, întinde-te pe pat...

Mama cu drag te invelește,

Apoi îți cântă-ncetișor,

Și despre flori îți povestește,

Și stele, lună și culori.

Te poartă visul, fericit,

Și îngerii te ocrotesc!

Puiule drag, ai adormit...

Minune mică, te iubesc!

Lupta

Doi cocoși se întâlniră față-n față pe-un podeț.

Drept în ochi ei se priviră cu mândrie și dispreț.

- Cucuriguu! strigă unul, și-nainte face-un pas.

Celălalt bate din aripi și-i vorbește cu-aspru glas:

- La o parte! Cale-ntoarsă tu să faci, căci vreau să trec!

Primul însă îi răspunse: “- Nu sunt nici netot, nici bleg!”

Și cu asta lupta-ncepe, se avântă piept în piept!

O vâltoare! Ciocuri, ghiare se zăresc, și fulgii zboară!

Pe mal, de-astă vitejie, găinile se-nfioară!

- Soro, câtă bărbăție! Așa, da, cocoși! Aștept

Să văd care va învinge și cu-acela mă mărit!

Cot-co-daac!, mai zise dânsa, și-apoi toate-au amuțit…

Căci în apă, curajoșii, de pe pod se prăbușiră!

Și pe mal, zburliți și-n ciudă, ei cu chiu, cu vai, ieșiră.

Un motan ce, tolănit, îi privise printre gene,

Îndelung căscă, se-ntinse și gândi, torcând alene:

“Nu se cere multă minte să faci din nimic, război...

Uită-te ei! Căzură! Plini de glorie- amândoi!”­­­­

Pe furiș

Cu botic murdar de lapte,

Ghemotoc de blană albă,

Își intinde-n miez de noapte

Peste nasul meu o labă.

- Tocmai te-ai întors, hoț mic,

Din nocturna ta plimbare!

Iar ți-a fost dor de lăptic?

- Miau - îmi spui - ce desfătare!

Și-n dulci vise pisicești

Se cufundă motănelul...

Fericit ca în povești

Că a lins tot castronelul!

 

Sus în pod

Sus în podul plin de fân

știți voi cine e stăpân?

Într-un colț, pitit în spate,

dintre paie, flori uscate,

cu urechile ciulite

și privirile-ațintite,

el pândește!...

Și hoțește...

se îndreaptă-ncetinel

spre micuțul șoricel!

Îl va prinde oare-acuma?!

Lui oricum îi e totuna!

Căci pisoiul drag lui buna,

Sus, în podul plin de fân,

Peste șoareci e stăpân!